Tata – fragment din cartea Autoportret pe (palimp)șest, 2019

În aceste pagini am povestit foarte puține lucruri despre tatăl meu, nu pentru că nu aș fi avut ce povesti, ci pentru că nu a fost timp să pomenesc despre faptele lui şi influența lor asupra mea. Tata era un om iute, dacă se oprea undeva, într-un loc, stătea ca pe ace, fremătând ca un mânz gata oricând să o ia la goană peste dealurile din jur. Odată, trebuia să-l aștepte la sediul CAP-ului pe nu știu care ștab de la comitetul județean de partid. A așteptat o oră, a așteptat două… Apoi, s-a întors spre președintele de atunci al CAP-ului: “Eu trebuie să plec, mă așteaptă oamenii pe câmp”. “Bă, tu ești nebun? Stai să vină tovarășul…” “Dă-l în mă-sa! Asta vine și pleacă, iar eu rămân cu oamenii” a zis tata și a plecat. Nu s-ar fi putut spune că fusese un act de curaj, și nu fiindcă tata nu ar fi fost capabil de un asemenea act, ci pentru că…

Stăruia în înfățișarea lui ceva care te făcea să te gândești fără să vrei la ceva urgent. În cât timp poți să faci cutare lucru? Iar lucrul ăla se vedea pe urmă că fusese făcut în grabă, nu de mântuială, în grabă, pentru că tata mai punea pe cineva să-l mai finiseze pe ici pe colo…

Toată lumea credea că avea ceva cheag, că doar lucra şi era omul ștabilor de la CAP, iar de la CAP cine nu fură?, nimeni însă nu bănuia că el ne spunea nouă, copiilor săi, că cel mai bine ar fi să învățăm o meserie, oricare, deoarece el nu are bani să ne țină la liceu …” Aș fi vrut să vă pot da la liceu, zicea el grav, dar nu pot. Și, apoi, țara asta nu are nevoie de oameni deștepți”.

Târziu, când la rândul meu am devenit un fel de zilier al epocii de aur, ca şi tata, am înţeles vorbele sale, spuse mai mult în șoaptă, ca pentru sine.

Vremea care m-a pierdut și m-a plâns

Tata nu a avut niciodată instinctul primejdiei. Poate că în graba cu care trecea el prin viaţă nu avea timp şi pentru asta, poate că sentimentul care îl stăpânea totdeauna, acela că el nu greșește, sau mai bine zis că el se ferește să greșească, îi atenua acest instinct, cine știe…

La el, rațiunea funcționa fără greș: asta e bine, asta nu e bine, de aceea nu am putut să pricep niciodată de ce pe noi, copiii săi, ne-a lăsat, paradoxal, de capul nostru, să ne ghidăm după instincte. După absolvirea şcolii generale, ţin minte că mi-a dat bani de tren, dus şi întors, şi m-a trimis la Buzău să caut o şcoală unde să învăţ o meserie. Atunci, nici nu s-a uitat la mine, şi-a ferit privirea de ochii mei care îl căutau nedumeriţi şi miopi. Ceilalţi părinţi se duc cu copiii de mână să-i înscrie la şcoli… El de ce nu venea? Ce puteam eu să fac, un copil? Pe parcursul celor opt ani de generală mă obişnuisem cu absenţa lui constantă de la şedinţele cu părinţii, dar aparentul lui dezinteres în privinţa viitorului meu a însemnat, atunci, pentru mine, începutul lungului şi obositorului drum al rătăcirilor şi înstrăinării de ai mei şi de oameni.

Mai târziu, când el nu mai era şi când mie nu mi-a mai fost teamă că scriind despre el o să-l recreez, am realizat că el încercase, în felul lui de om neșcolit şi în grabă, să ne ferească de pericolul de a vedea lumea altfel decât ceilalți. Să rămânem așa cum îi fusese dintotdeauna familia: muncitori ori țărani, deprinși să muncească fără a-şi pune întrebări, săraci şi supuși în vecii vecilor. Trăise experiența prizonieratului la ruși, instaurarea comunismului în România şi observase că cine gândea mai puțin trăia mai mult, nu își irosea viața prin pușcăriile patriei. Noi muncim, nu gândim! Sloganul acesta, tata îl interpreta diferit de ceilalți, adică nu considera că gânditul nu ar fi o muncă, ci că fățuiala, lăcuiala, înfrumusețarea muncii prin intermediul gândului nu aducea nimic bun, doar nenorociri şi ruinări.

Astfel, tata voia să ne apere de întrebări, de îndoială, considerând că munca brută e o garanție. Și, apoi, este scrisul o meserie? Țin minte că prin clasa a noua, câștigasem un premiu literar, trei mii de lei, o groază de bani pe vremea aceea, profesoara de Cunoștințe social-politice, tovarășa Anghel, s-a făcut foc când i-am spus că vreau să mă fac scriitor. “Bine, a zis ea, dar trebuie să ai o meserie”. “Scriitor” m-am încăpățânat eu şi m-am căpătuit cu un patru pentru insuficienta mea pregătire social politică.

Cultura la Buzău

Tata nu credea că un scriitor trebuie să fie o struțo-cămilă, să absolve o școală cu o specialitate anume pe care apoi să nu o practice niciodată. Știa însă (de unde?) că scriitorii sunt cei mai atinși de morbul întrebărilor şi al îndoielilor, fiind pururi doar supușii… nesupunerii. Zicea că scriitorul care-şi subordonează opera sistemului comunist nu este scriitor, iar acela care intră în contradicție vădită cu sistemul e…vândut. Cui? Întrebam eu nedumerit în rarele clipe când tata mi se destăinuia, descoperindu-mi o înțelepciune şi o știință nebănuită. Țării! Zicea el. Pentru asta suferă. Cine își iubește țara, să fie pregătit să-i îndure şi închisorile! Scriitorul este ca vorba: dacă nu este așezată acolo unde trebuie, piere. Scriitorul însă este mai slab decât cuvântul: acesta poate fi șlefuit, cizelat, pe când scriitorul are rostul său. Vorba poate fi schelă pentru ridicarea, înălțarea scriitorului, poate fi şi tunul care seamănă cimitire ucigând scriitori. Astfel, scriitorul este la mâna cuvintelor, iar vorbele la îndemâna oricui.

Pe scriitori îi iubim atunci când nu mai sunt. Le înălțăm statui, ne lăudăm cât de mult i-am iubit şi i-am admirat, şi, doamne, ce de amintiri depănăm despre măreția lor. Uităm că atunci când trăiau, le vedeam doar căderile, le amplificam ranchiunoși greșelile, ei stingându-se triști sub tirul oprobiului public, ori uitați, ignorați…

Așadar, tata şi-a pus întrebări, deci a suferit…

Mi-amintesc vorbele astea în vreme ce afară a douăzecișicincea zăpadă s-a așezat curată şi odihnitoare pe mormântul tatălui meu şi, deodată, mă năpădesc alte şi alte imagini, tata în verile copilăriei mele urcând grăbit Zamura, iar eu, țânc ce nu descoperise încă lumea, miop şi curios, bâjbâind, încercând să găsească un sens lucrurilor din jurul său, gâfâiam abia reușind să țin aproape de el (mersul, acest mers inconfundabil, grăbit, ca o trestie tăind aerul, îl am de la tata). “De ce porți copilul după tine, Vasile? O să se îmbolnăvească”, ziceau oamenii din echipa tatei de la CAP. Tata mă privea râzând, nepăsător: „I se oțelesc plămânii. O să poată să plângă mai târziu pe săturate”.

Tata nu iubea comunismul. Dar îl iubise…? Primii ani, când venea acasă cu medalia de cooperator fruntaș era mândru şi fericit, apoi în anii care au urmat, zâmbetul i s-a șters treptat de pe chip, făcând pe nesimțite loc unei iremediabile tristeți. Nu mai exista nimic din mândria omului fericit că i se recunoaște un merit, nu mai era nici măcar orgoliul… ”Tinicheaua asta nu ține de foame” zicea el îngândurat. Însă chiar şi supărările lui erau iuți şi trecătoare. Mi-amintesc că mă opreau oamenii şi îmi ziceau: “Ce repede îi trece supărarea lui Nea Vasile”. Niciodată că ce repede se supără nea Vasile.

Tata s-a îmbolnăvit după Anul Nou 1989. Pe 16 ianuarie trecuse deja hotarul vieții. Se grăbise pentru ultima oară. Ori poate că și acum bântuie dealurile de acasă cu acelaşi mers de trestie care taie nălucitoare aerul…