Aș putea să mă plâng. Că pentru 80% dintre pesediștii buzoieni (care, fie vorba între noi, înseamnă peste 70% din județul Buzău) o să rămân un dușman spurcat chiar dacă sunt mai român, mai creștin și mai patriot decât ei toți la un loc. Că orice aș face, tot așa or să mă vadă buzoienii Ciolacului – un dușman. Că indiferent de cât de mult o să trag de mine să demonstrez că ceea ce fac eu nu are nicio legătură cu ceea ce cred ei că sunt “dușmanii de clasă”, tot asta o să conteze pentru ei. Că de fiecare dată când o să am nevoie de sprijinul autorităților buzoiene, o să fie foarte important faptul că nu sunt cirac al lui Ciolacu ori răzeș de-al lui Georgescu.
Că atunci când o să spun sau scriu lucruri care îi irită o să fiu iarăși arătat cu degetul că sunt dușmanul famigliei. Că de câte ori o să fiu în competiție cu un pesedist verde, eu o să fiu catalogat drept dușman și vor acționa în consecință. Că în momente de criză nu o să conteze lucrurile bune pe care le-am făcut, o să conteze că nu sunt îndeajuns de pupincurist pentru ei. Că primesc mult prea multe înjurături și plângeri despre ceea ce scriu și mi se ordonă să-mi rezolv “problemele”, deși dacă aș face ceva similar plângându-mă despre “pesediștii lor” ar fi inacceptabil.
Dar ar fi și ipocrit și stupid.
Sunt destui oameni care mă respectă și care sunt convins că dacă aș fi fost orice altceva, inclusiv o amestecătură pesedisto-hauristă, tot corect ca ei m-ar vedea. Societatea asta a noastră nu e deloc perfectă. Ar fi și foarte plictisitor să fie. Sunt multe lucruri care nu merg în țara asta, dar putem să o facem să meargă mai bine.
