8000 de lei, atâta cred unii că ar costa conștiința mea. Mă întreb și vă întreb: oare, cât o costa „cunoștința” unora ca Gheorghiade, Bostan etc.?
Acum și aici, astăzi în România și în Buzău, nu are sens să ne întrebăm dacă ne va merge mai bine. De ce? Simplu. Să ne uităm fiecare dintre noi cu atenție în oglindă.
Să ne punem o întrebare simplă? Când a fost ultima oară când am sacrificat binele nostru pentru binele și adevărul general?
Când am făcut ultima dată un bine absolut gratuit?
Și aici nu vorbesc despre binele familiei noastre, al clanului, al gâștelor din care facem parte, generic, al rubedeniilor sau apropiaților noștri, ci mă refer strict la persoane care nici măcar nu ne cunosc și, prin urmare, nu am avea nimic de câștigat din acțiunile benefice pe care le-am făcut și s-au răsfrânt asupra lor.
Când am făcut ultima dată un bine absolut gratuit? Un bine care nu are nicio șansă să se repercuteze în viitor asupra noastră?
În calitate de jurnalist, spre exemplu, cu spectrul inaniției bântuind la propriu asupra ta, este vorba de 1 covrig pe zi și eventual niște corcodușe culese din spațiul public, prietenii știu cum și de ce, să nu accepți niciun compromis, doar pentru a te bucura că poți să scrii adevărul, evident, în accepțiunea ta, dar care, culmea, nu se potrivește deloc cu trendul general mass-media. Să înoți permanent contra curentului care te-ar duce în zone călduțe si confortabile, financiar și social este un crez pe care puțini dintre cei care activează în media îl mai au astăzi.
Eu, cel puțin, am încasat bani puțini pentru o publicitate electorală. Și am făcut asta numai atunci când publicitatea asta era conformă crezului meu!
Am dat exemplu cu jurnalismul, dar este valabil pentru oricare alt domeniu.
România astăzi arată așa, bine sau rău, pentru că noi arătăm așa
Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici nu mai poți să pretinzi, dacă te ghidezi după acest proverb, că ești un profesionist, indiferent unde lucrezi.
Fiecare dintre noi ne-am dezvoltat în timp un șir de compromisuri care au devenit un modus operandi, transformându-se în modus vivendi. Viața și acțiunile noastre cărora le-am imprimat un sens, mai mult sau mai puțin conștient, intră într-un flux general care până la urmă ne definesc individual și, prin însumare, colectiv.
De aici până la statutul individual de laș, și colectiv de lașitate generalizată, este un pas pe care mulți îl facem.
România astăzi arată așa, bine sau rău, pentru că noi arătăm așa la un anumit nivel, oricât ne-ar deranja această axiomă.
Altfel, este pură ipocrizie să pretinzi de la alții ceea ce tu nu faci.
Cam cât ar costa, bă, sfârșitul meu?
Noi pretindem, solicităm intempestiv pe alocuri ca alții să acționeze fără a avea vreun câștig material imediat, mediatic, sau de altă natură.
Noi cerem, solicităm imperativ altora, celorlalți, de regulă, din afara cercului nostru, să se comporte într-un anumit fel dezirabil interesului general. Dar oare noi, în ce măsură facem acest lucru pe care îl pretindem celorlalți?
Prin urmare ăștia suntem, cu ăștia defilăm. Și atunci cum putem să solicităm cuiva ceva pe care noi nu-l îndeplinim în existența noastră. Conștiința costă mult. Câți dintre noi ne permitem să o purtăm la vedere?
Așadar, aici, acum, îi întreb pe cei care mi-au evaluat conștiința la prețul de 8000 de lei: cam cât ar costa, bă, sfârșitul meu?