(fragment din Autoportret pe (palimp)șest, 2019)

Următorii doi ani i-am petrecut în încremenire şi aşteptare. Aşteptam ce? Nu ştiam răspunsul, dar era cert că în mine se petrecuse o schimbare. Nu mai aveam încredere în nimeni, preferam să fiu singur, schimbând des oraşele în care lucram, tocmai pentru a nu-mi face nicăieri prieteni. Voiam să rămân la Cislău, dar mama sărise cu gura pe mine, nemulţumită. La ce să vin acasă? În iarna aia, era în ianuarie 1989, tata murise, iar mama hotărâse că vrea să trăiască singură, fără să-i vină nici un copil pe cap. Ne considera încă imaturi, deşi eu, care eram cel mai mic, aveam să împlinesc anul acela treizeci de ani.

În aceste pagini am povestit foarte puţine lucruri despre tatăl meu, nu pentru că nu aş fi avut ce povesti, ci pentru că nu a fost timp să pomenesc despre faptele lui şi influenţa lor asupra mea. Tata era un om iute, dacă se oprea undeva, într-un loc, stătea ca pe ace, fremătând ca un mânz gata oricând să o ia la goană peste dealurile din jur. Odată, trebuia să-l aştepte la sediul CAP-ului pe nu ştiu care ştab de la comitetul judeţean de partid. A aşteptat o oră, a aşteptat două… Apoi, s-a întors spre preşedintele de atunci al CAP-ului: “Eu trebuie să plec, mă aşteaptă oamenii pe câmp”. “Bă, tu eşti nebun? Stai să vină tovarăşul…” “Dă-l în mă-sa! Asta vine şi pleacă, iar eu rămân cu oamenii” a zis tata şi a plecat. Nu s-ar fi putut spune că fusese un act de curaj, şi nu fiindcă tata nu ar fi fost capabil de un asemenea act, ci pentru că…

Stăruia în înfăţişarea lui ceva care te făcea să te gândeşti fără să vrei la ceva urgent. În cât timp poţi să faci cutare lucru? Iar lucrul ăla se vedea pe urmă că fusese făcut în grabă, nu de mântuială, în grabă, pentru că tata mai punea pe cineva să-l mai finiseze pe ici pe colo…

Toată lumea credea că avea ceva cheag, că doar lucra şi era omul ştabilor de la CAP, iar de la CAP cine nu fură?, nimeni însă nu bănuia că el ne spunea nouă, copiilor săi, că cel mai bine ar fi să învăţăm o meserie, oricare, deoarece el nu are bani să ne ţină la liceu …” Aş fi vrut să vă pot da la liceu, zicea el grav, dar nu pot. Şi, apoi, ţara asta nu are nevoie de oameni deştepţi”.

Târziu, când la rândul meu am devenit un fel de zilier al epocii de aur, ca şi tata, am înţeles vorbele sale, spuse mai mult în şoaptă, ca pentru sine.

Tata nu a avut niciodată instinctul primejdiei. Poate că în graba cu care trecea el prin viaţă nu avea timp şi pentru asta, poate că sentimentul care îl stăpânea totdeauna, acela că el nu greşeşte, sau mai bine zis că el se fereşte să greşească, îi atenua acest instinct, cine ştie… La el, raţiunea funcţiona fără greş: asta e bine, asta nu e bine, de aceea nu am putut să pricep niciodată de ce pe noi, copiii săi, ne-a lăsat, paradoxal, de capul nostru, să ne ghidăm după instincte. După absolvirea şcolii generale, ţin minte că mi-a dat bani de tren, dus şi întors, şi m-a trimis la Buzău să caut o şcoală unde să învăţ o meserie. Atunci, nici nu s-a uitat la mine, şi-a ferit privirea de ochii mei care îl căutau nedumeriţi şi miopi. Ceilalţi părinţi se duc cu copiii de mână să-i înscrie la şcoli… El de ce nu venea? Ce puteam eu să fac, un copil? Pe parcursul celor opt ani de generală mă obişnuisem cu absenţa lui constantă de la şedinţele cu părinţii, dar aparentul lui dezinteres în privinţa viitorului meu a însemnat, atunci, pentru mine, începutul lungului şi obositorului drum al rătăcirilor şi înstrăinării de ai mei şi de oameni.

Mai târziu, când el nu mai era şi când mie nu mi-a mai fost teamă că scriind despre el o să-l recreez, am realizat că el încercase, în felul lui de om neşcolit şi în grabă, să ne ferească de pericolul de a vedea lumea altfel decât ceilalţi. Să rămânem aşa cum îi fusese dintotdeauna familia: muncitori ori ţărani, deprinşi să muncească fără a-şi pune întrebări, săraci şi supuşi în vecii vecilor. Trăise experienţa prizonieratului la ruşi, instaurarea comunismului în România şi observase că cine gândea mai puţin trăia mai mult, nu îşi irosea viaţa prin puşcăriile patriei. Noi muncim, nu gândim! Sloganul acesta, tata îl interpreta diferit de ceilalţi, adică nu considera că gânditul nu ar fi o muncă, ci că fățuiala, lăcuiala, înfrumuseţarea muncii prin intermediul gândului nu aducea nimic bun, doar nenorociri şi ruinări.

Astfel, tata voia să ne apere de întrebări, de îndoială, considerând că munca brută e o garanţie. Şi, apoi, este scrisul o meserie? Ţin minte că prin clasa a noua, câştigasem un premiu literar, trei mii de lei, o groază de bani pe vremea aceea, profesoara de Cunoştinţe social-politice, tovarăşa Anghel, s-a făcut foc când i-am spus că vreau să mă fac scriitor. “Bine, a zis ea, dar trebuie să ai o meserie”. “Scriitor” m-am încăpăţânat eu şi m-am căpătuit cu un patru pentru insuficienta mea pregătire social politică.

Tata nu credea că un scriitor trebuie să fie o struţo-cămilă, să absolve o şcoală cu o specialitate anume pe care apoi să nu o practice niciodată. Ştia însă (de unde?) că scriitorii sunt cei mai atinşi de morbul întrebărilor şi al îndoielilor, fiind pururi doar supuşii…nesupunerii. Zicea că scriitorul care-şi subordonează opera sistemului comunist nu este scriitor, iar acela care intră în contradicţie vădită cu sistemul e…vândut. Cui? Întrebam eu nedumerit în rarele clipe când tata mi se destăinuia, descoperindu-mi o înţelepciune şi o ştiinţă nebănuită. Ţării! Zicea el. Pentru asta suferă. Cine îşi iubeşte ţara, să fie pregătit să-i îndure şi închisorile! Scriitorul este ca vorba: dacă nu este aşezată acolo unde trebuie, piere. Scriitorul însă este mai slab decât cuvântul: acesta poate fi şlefuit, cizelat, pe când scriitorul are rostul său. Vorba poate fi schelă pentru ridicarea, înălţarea scriitorului, poate fi şi tunul care seamănă cimitire ucigând scriitori. Astfel, scriitorul este la mâna cuvintelor, iar vorbele la îndemâna oricui.

Pe scriitori îi iubim atunci când nu mai sunt. Le înălţăm statui, ne lăudăm cât de mult i-am iubit şi i-am admirat, şi, doamne, ce de amintiri depănăm despre măreţia lor. Uităm că atunci când trăiau, le vedeam doar căderile, le amplificam ranchiunoşi greşelile, ei stingându-se trişti sub tirul oprobiului public, ori uitaţi, ignoraţi…

Aşadar, tata şi-a pus întrebări, deci a suferit…

Mi-amintesc vorbele astea în vreme ce afară a douăzecişicincea zăpadă s-a aşezat curată şi odihnitoare pe mormântul tatălui meu şi, deodată, mă năpădesc alte şi alte imagini, tata în verile copilăriei mele urcând grăbit Zamura, iar eu, ţânc ce nu descoperise încă lumea, miop şi curios, bâjbâind, încercând să găsească un sens lucrurilor din jurul său, gâfâiam abia reuşind să ţin aproape de el (mersul, acest mers inconfundabil, grăbit, ca o trestie tăind aerul, îl am de la tata). “De ce porţi copilul după tine, Vasile? O să se îmbolnăvească”, ziceau oamenii din echipa tatei de la CAP. Tata mă privea râzând, nepăsător: „I se oţelesc plămânii. O să poată să plângă mai târziu pe săturate”.

Tata nu iubea comunismul. Dar îl iubise…? Primii ani, când venea acasă cu medalia de cooperator fruntaş era mândru şi fericit, apoi în anii care au urmat, zâmbetul i s-a șters treptat de pe chip, făcând pe nesimţite loc unei iremediabile tristeţi. Nu mai exista nimic din mândria omului fericit că i se recunoaşte un merit, nu mai era nici măcar orgoliul… ”Tinicheaua asta nu ţine de foame” zicea el îngândurat. Însă chiar şi supărările lui erau iuţi şi trecătoare. Mi-amintesc că mă opreau oamenii şi îmi ziceau: “Ce repede îi trece supărarea lui Nea Vasile”. Niciodată că ce repede se supără nea Vasile.

Tata s-a îmbolnăvit după Anul Nou 1989. Pe 16 ianuarie trecuse deja hotarul vieţii. Se grăbise pentru ultima oară. Ori poate că și acum bântuie dealurile de acasă cu acelaşi mers de trestie care taie nălucitoare aerul…