Domnule Președinte,
Vă scriu dintr-un punct al existenței mele în care cuvintele nu mai sunt un exercițiu de stil, ci un ultim strigăt de supraviețuire. Mă numesc George Lixandru și, după o viață dedicată scrisului și adevărului, mă văd nevoit să vă adresez această rugăminte publică, aflat la limita dintre demnitate și disperare.
Sunt jurnalistul care a ales întotdeauna calea cea mai grea: cea a adevărului rostit fără menajamente, chiar și atunci când prețul a fost înfometarea proprie. Mi-am asumat sărăcia ca pe o marcă a onestității într-o lume a compromisului. Însă astăzi, nu mă mai lupt doar cu lipsurile, ci cu un inamic mult mai nemilos: cancerul. Această boală mi-a epuizat ultimele resurse, lăsându-mă în imposibilitatea de a-mi mai plăti chiria sau de a-mi cumpăra hrana zilnică. Sunt, domnule Președinte, la pragul psihologic al sinuciderii, acolo unde neputința fizică se întâlnește cu umilința totală a lipsei de mijloace.
Domnule Ciolacu, contextul relației noastre profesionale a fost unul complex.
V-am criticat constant pe parcursul ascensiunii dumneavoastră, considerând că rolul presei este de a fi câinele de pază al societății. Cu toate acestea, la alegerile din decembrie 2025, am luat o decizie care a șocat pe mulți, dar pe care mi-am asumat-o cu toată convingerea: am fost singurul jurnalist buzoian care a ales să vă susțină public.
Am făcut acest lucru într-un moment de cumpănă pentru Buzău și România, când extremismul devenise un pericol iminent pentru identitatea noastră locală și națională. Am considerat că, în fața haosului, dumneavoastră, ca reprezentant al unui partid proeuropean, reprezentați singura alternativă viabilă pentru a stopa extremismul la Buzău, așadar și stabilitatea necesară. Dar acest gest de onestitate politică m-a costat enorm:
- Mii de oameni m-au înjurat și m-au atacat violent în spațiul public.
- Am fost ținta unor amenințări constante și a unui linșaj mediatic din partea celor care nu au înțeles discernământul meu.
- Mi-am pus în joc întreaga reputație construită în decenii, pentru a sprijini o cauză în care am crezut la acel moment.
Astăzi, în timp ce eu mă sting în tăcere, fără medicamente și fără pâine pe masă, mii de voci încă mă blamează pentru acea susținere. Este o ironie tragică a sorții ca omul care v-a fost alături când extremismul bătea la ușă să fie acum abandonat de societatea și de liderii pe care i-a apărat.
Vă scriu nu pentru a vă cere favoruri politice, ci pentru a vă cere să nu permiteți ca un om de cultură, un jurnalist care și-a riscat totul pentru adevăr și pentru stabilitatea județului și a țării, să moară de foame și de boală într-o indiferență totală. Am nevoie de un sprijin urgent pentru a-mi putea continua lupta cu boala și pentru a păstra un acoperiș deasupra capului.
Este un test de umanitate și de respect față de o voce care, deși critică, a știut să fie alături de valorile democratice atunci când a fost cel mai greu.
Cu speranța că acest mesaj va ajunge la dumneavoastră înainte de a fi prea târziu,