Există, în lumea culturii, tot atâția oportuniști, farisei, neaveniți şi profitori ca şi în politică. La Buzău, fondurile locale ale culturii sunt parazitate de tot neamul de veleitari. N-ar trebui decât să cercetăm cum se rostuiesc banii destinați actului cultural între aceiași şi aceiași „reprezentanți” de seamă locali, ca să realizam dimensiunea răsfățului. An de an apar zeci, sute de „cărți” ale unor diletanți din categoria „din puțul gândirii” – o maculatură, de fapt și de drept – cu care nu poți să ștergi nici măcar la fund. Ceea ce este trist însă, nu e faptul că apare maculatura asta, în definitiv, fiecare are libertatea de a face ce vrea, nimeni nu te obligă să-i înghiți tâmpeniile, ci că cele mai multe așa zise cărți ale „scriitorilor” buzoieni apar cu patronajul bănesc al Primăriei Buzău ori al Consiliului Județean.

Astfel, cu excepția faptului că a dispărut cenzorul comunist cu ștampila, la Buzău nu s-a schimbat nimic. Iar dacă vrem să notificam totuși o schimbare, la bază ea e în mai rău. Din banii dați de la bugetul statului, mulți, puțini câți vor fi fiind ei, ar trebui să se aleagă un efect național din sutele de simpozioane, festivaluri şi lansări de carte cu afișe şi nume.

Un alt fapt, care iese din zodia democrației şi al decenței, este statutul de „consacrați” (așa cum își spun ei) al unor indivizi cu o operă mică, dar cu o carieră în administrația culturii, în turnat la „secu” şi la tribunele de opinii fără sincope. Să nu-i atingi nici cu o floare, fiindcă imediat turnătorii se solidarizează şi îți sar în cap. Sunt casta lui Pițigoi, dai într-unul, țipă doi. Sunt inamovibilii nației într-un veac al tuturor instabilităților.

„Cultura” care naște monștri

Altfel, contrar geneticii ei, „cultura” naște monștri, iar mijloacele prin care aceștia își asigură perpetuitatea sunt tot atât de reprobabile ca şi cenzura. În comunism, te cenzura un om, în democrație te cenzurează mediocritatea bigotă a turnătorilor „consacrați”.

Nu sunt „scriitor” şi nici nu vreau să fiu, ba chiar socot o înjosire până şi faptul de a mă gândi la o astfel de eventualitate, că aș putea fi „coleg” cu unii ca ei. E o mârșăvie faptul că mai există încă în România un mastodont comunist ca Uniunea Scriitorilor: un rai al pensionarilor și turnătorilor la „Secu”, al impostorilor care se pretind scriitori, dar pun virgulă între subiect și predicat, al mediocrilor care-i critică pe alții din tribune, deși n-au produs niciun rând memorabil în viața lor, al inculților care scriu mai mult decât citesc etc.. Eu nu vreau nimic altceva decât să scriu şi să fiu lăsat să scriu. Fără a mă (des)considera „scriitor”! Asta e dorința și ambiția mea. Şi e dreptul meu să fiu lăsat să fiu ceea ce vreau să fiu. Așa cum şi eu îi las pe ei să fie ce le poftește sufletul: Eminescu, Nichita, Cioran, Călinescu, trompetă sau Dacia Logan…