În ultima vreme, am scris din ce în ce mai puțin. Măcinat de boală și de datorii, moralmente nu mai sunt decât umbra celui care credea într-o revigorare politică și socială prin venirea liberalilor lui Bolojan la putere.

Astfel, ciclul ultimelor mele nenorociri a început odată cu năruirea idealului meu social, primul stâlp de susținere a forței mele morale. Când scursurile vechi din politică promovează în funcții publice toți securiștii, toate cadrele slugarnice de partid, toate neamurile incompetente, te revolți, bineînțeles.

N-ai cum să pricepi, măcar cât de cât, ce e cu țara asta acum dacă nu înțelegi ce a fost cu ea și înainte de acești ultimi 30 și ceva de ani. N-ai cum să pricepi dimensiunea răului. Dar când vezi aceleași practici la „oamenii noi” din politică, că dările tot pe capul nostru cad, nu doar că te revoltă, dar ți se face de-a dreptul silă. Deznădejde e un cuvânt prea mic.

Omul ca un porc

Altfel, spunea odată Panait Istrati, omul, fie că e născut în puf sau în mocirlă, e un porc. El nu va construi niciodată lumea dreaptă pe care ți-o închipui. Și dacă sunt excepții (și cunosc câteva destul de fericite!), nu cu ele se construiesc lumile.

Așa că eu nu mai cred în nimic și trag să mor. Viața nu mă mai interesează. Am trăit, am cunoscut, am iubit, am gustat totul. Nu mai cred în puterea artei. Este o meserie, ca oricare alta și poate cea mai josnică dintre toate, fiindcă ea, astăzi, înșală pe omul simplu, cel mai bun dintre oameni.

Totuși, voi continua să scriu. Măcar pentru a le arăta plăcuța suedeză tuturor celor care își bat joc de această țară! M**e, bă!

BNE V-AM REGĂSIT!