Directoarea instituției, Gina Chivulescu, gazda evenimentului, alături de președintele Consiliului Județean, Adrian Robert Petre, a anunțat o ediție densă, vie, cu spectacole dedicate tinerilor, dar și cu provocări intelectuale pentru publicul matur. Festivalul are și o componentă pedagogică: momente pentru copii, menite să cultive de la cele mai fragede vârste bucuria pentru cuvântul rostit pe scenă.

Președintele CJ, prins între un eveniment cultural și unul sportiv, a rostit câteva cuvinte la deschidere, promițând să revină la următoarele reprezentații. În sală, discret, dar esențial, s-a aflat și regizorul Vlad Trifaș, spiritul calm și laborios din spatele unui festival care își afirmă demn identitatea, chiar și în concurență directă cu prestigiosul Festival Național de Teatru din București.

Ajuns la ediția a XII-a, evenimentul buzoian se desfășoară între 18 și 24 octombrie, într-o atmosferă demnă și intelectuală, care onorează orașul.

Deschiderea festivalului a fost marcată de spectacolul „Oleanna”, prezentat de Teatrul Excelsior. Pe scenă – un birou universitar; în fundal – celebra „Școală din Atena” de Rafael. O alegere de decor care nu e doar estetică, ci și simbolică. Pictura lui Rafael, apogeu al rațiunii și al dialogului, devine, în acest context, o ironie rafinată: în timp ce pe perete strălucește idealul conversației dintre Platon și Aristotel, pe scenă asistăm la prăbușirea acelui ideal.

În timp ce pe perete strălucește imaginea idealului dialogic, pe scenă asistăm la prăbușirea acestui ideal. Au realizat strălucit acest lucru cei doi actori ai Teatrului Excelsior,  Ioana Niculae (studenta Carol) și Marius Turdeanu( profesorul John) care au construit o  dramă în care nu faptele fac și desfac destine, ci cuvintele.

În „Școala din Atena”, Platon și Aristotel discută despre adevăr, înconjurați de filosofi și gânditori. În „Oleanna”, un profesor și o studentă stau față în față, dar nu mai vorbesc pentru a se înțelege, ci pentru a se apăra. Catedra devine tribunal, cuvântul devine armă, iar universitatea un teren minat al suspiciunii și corectitudinii politice.

Pictura lui Rafael reprezintă apogeul gândirii raționale și al dialogului intelectual: Platon și Aristotel discută în centru, înconjurați de filosofi, matematicieni, oameni ai cunoașterii. Este o metaforă a universității ideale, a locului unde ideile se confruntă liber, prin argumente, nu prin acuze. În contrast, în „Oleanna”, școala, respectiv universitatea, nu mai este un templu al rațiunii, ci un câmp de luptă ideologică. Dialogul dintre profesor și studentă nu mai caută adevărul, ci puterea.

Prezența tabloului lui Rafael pe peretele biroului universitar e o ironie perfectă: în timp ce pe perete strălucește imaginea armoniei intelectuale, pe scenă se desfășoară prăbușirea acesteia. Ce odinioară era templu al rațiunii a devenit câmp de luptă ideologică. David Mamet, autorul piesei, pare să spună: am păstrat decorul cunoașterii, dar am pierdut sensul ei. Scrisă în 1992, piesa pare astăzi o oglindă necruțătoare a epocii noastre digitale, corecte și permanent indignate.

„Oleanna”, piesa lui David Mamet, pare scrisă nu acum treizeci de ani, ci ieri. Piesa  cu două personaje: un profesor universitar, John, și o studentă, Carol, începe cu o conversație la o banală oră de consultație și se termină într-un duel moral. Mamet, cu un simț aproape diabolic al tensiunii, transformă dialogul într-un ring. Ce la început pare o neînțelegere devine rapid un proces de conștiință publică: cine are dreptate? cine abuzează? cine se apără? Piesa vorbește, în fond, despre putere, acea substanță invizibilă care se strecoară între oameni, oricât de bine intenționați ar fi. Profesorul are puterea catedrei, studenta are puterea plângerii. Într-o lume în care cuvintele s-au transformat în arme, fiecare propoziție devine o grenadă. Mai este apoi corectitudinea politică, această nouă religie a mileniului. Mamet nu o respinge, dar o întreabă cu un zâmbet amar: când dreptatea devine zel, nu se transformă ea însăși în abuz? Carol, apărătoarea victimelor, sfârșește prin a repeta mecanismele celor pe care îi condamnă. Și, desigur, limbajul , marele vinovat.

„Oleanna” a transpus publicul  dincolo de drama  ce se petrece în mediul universitar, ea fiind de fapt o parabolă amară despre epoca noastră: o epocă în care comunicăm enorm, dar ne înțelegem tot mai puțin. În acest context, „Școala din Atena”, plasată în fundalul piesei,  este un  „dincolo” intelectual în care nu mai putem ajunge, blocați între prejudecăți, clișee ideologice și o tot mai confortabilă incultură.

Școala din Atena” ar putea fi, în cele din urmă, și o oglindă morală pentru public. Ea ne invită și pe noi  să ne întrebăm: „Suntem urmașii acelor filosofi care căutau adevărul împreună? Sau am devenit acuzatori care nu mai discută, ci doar etichetează?”