A trecut deja o vară, și ceva zile, de când Nicușor Dan e președinte și totul pare încremenit în proiect. Pare că trăim o poveste în care deficitul bugetar e precum drobul de sare, așezat pe horn, și toată lumea stă pironită cu ochii la el, că va fi venit pisica să-l doboare și moare copilul. Probabil că, după câteva decenii de Caragiale, a venit timpul să-l trăim și pe Creangă.
O vară de nimic cu Nicușor Dan, care stă pe-un Bolojan
E doar o vară, însă e o vară în care nu s-a întâmplat mai nimic pe plan intern. Dimpotrivă, suntem mai săraci și mai înfricoșați de ce va să vie. Poate că Nicușor dă dovadă de o răbdare ieșită din comun, cum zicea Hunor, sau poate că pur și simplu suntem în faza unui blocaj fără ieșire.
Mai departe de inacțiune, dinspre Nicușor Dan vine o liniște ce începe deja să ne aducă aminte de Iohannis. S-a plimbat puțin de colo colo, în locuri și la evenimente evident mai importante decât concediile în interes de serviciu ale lui Klaus, însă pe plan intern am rămas tot prin luna februarie, deși afară mai sunt încă treizeci de grade.
Noul guvern e o adunătură pestriță, în care toți mimează că_conlucrează
Planul de redresare, cel cu tăieri de cheltuieli și reducere a deficitului, e departe de a exista măcar în formă de schiță.
S-a tăiat tot de la noi, de la ei NU. Ba chiar se pare că în această privință l-a scăpat din brațe pe Bolojan, ca pe-un bolovan.
Justiția e în continuare o glumă și e suficient să te uiți la ce-a făcut CCR în privința transparenței în viața publică.
Serviciile secrete sunt departe de procesul acela în care vor fi revenit sub control civil și-și vor fi făcut treaba eficient, ba chiar noul președinte vrea să le facă_cadou naționaliștilor.
Niciuna din temele importante pe care Nicușor le-a expus, atât în campanie cât și imediat după ce a fost ales, altfel teme corecte și importante, nu se află nici măcar la un șut în cur mai departe de locul în care noul președinte le-a preluat.
Așadar, am ajuns acolo unde mi-a fost teamă în primăvară că vom ajunge. Cu un prezidențial care, tehnic vorbind, e fiul lui Călin Georgescu, dar seamănă izbitor cu mutul Iohannis. Fără profetul din Izvorani și ravagiile făcute de el în electorat, candidatul Nicușor nu avea din ce să se nască. Ar fi zăcut în banalitatea țevilor de termoficare, primar al unei capitale în paragină, din mandatul președintelui Ciolacu.
Sindromul olimpicului e o boală a copilăriei și atât
Când l-am votat pe Nicușor a trebuit să uit că avea în spate opera unor oameni de teapa turnătorului Băsescu, afaceristului pro-rus Matei Păun și doctorului neurolog Hans Asperger. A trebuit să uit că sindromul olimpicului e o boală a copilăriei și atât, că nu proiectează competențe sociale pentru omul matur și nu ajută la înțelegerea realității.
Când l-am votat pe Nicușor Dan a trebuit să uit că e posibil să îi mai dau un mandat sau două lui Klaus Iohannis, că s-ar putea să dăruiesc cinci sau zece ani de tăcere unui om introvertit și fixist. A trebuit să uit că Serviciile și parchetele vor umple golul de viziune prezidențială cu dosare politice. Nu în ultimul rând, a trebuit să uit că voi vedea roind în jurul Cotroceniului nu doar clanurile useriste, ci și vechea menajerie de lingăi sinecuriști ai regimului Băsescu, ajunsă acum în baston, dar cu nerușinarea întinerită.
Un președinte de unică folosință
A trebuit să uit toate astea sau să trec peste ele, ca să nu dau peste George Simion. Simion e numele abisului în care putea cădea România. E gripa contractată de o mare parte a populației, pentru care vaccinul cu răbdare nu mai funcționează. E copilul din flori al sărăciei, care nu-și mai amintește cine a sedus-o: populismul, lipsa de educație, Zelea Codreanu, complicitatea popilor și a armatei, antioccidentalismul, prosteasca ură contra Ucrainei, voievozii răstălmăciți, violența, coaliția rezerviștilor și a generalilor activi, incompetența clasei politice.