(fragment din Vremea care m-a pierdut și m-a plâns)

Poți s-o fuți cu 20 de lei, mi-a zis peștele Fane Avramescu. Eu i-am dat 50 de lei, spre disperarea peștelui care era pe punctul s-o bată pentru că plecase fără să împartă câștigul cu el. Fane, escrocul ăsta, era un fost vecin din Scărișoara, satul din care plecasem definitiv cu două săptămâni în urmă, și cu care mă întâlnisem din întâmplare într-o seară, în anul de grație 2003, într-un restaurant de la intersecția lui Bălcescu cu Unirii, în Buzău

E arșiță în cămăruțele de pe Colonel Buzoianu, iar căldura, ca într-un delir, îmi desfășoară cu repeziciune amintirile care sunt, totuși, extrem de clare; aveam 44 de ani, opt cărți publicate şi nu mai atinsesem o femeie de patru săptămâni. Prietenele dispăruseră odată cu plecarea mea din Scărișoara natală. Cum dispăruse și orizontul difuz pe care îl aveam acolo. …

Mă uitam după femei pe stradă sau oriunde le vedeam, însă le priveam fără vreo dorință şi cu un sentiment al inutilității. Nu-mi plăceau nici pizdele cu cinci lindice, dar ideea de a avea o relație cu o femeie – chiar şi fără implicații sexuale – îmi depășea imaginația. Copii nu aveam, nici măcar din relațiile mele mai lungi de câteva luni.

TATA

De căsătorit, nu fusesem căsătorit niciodată, iar de îndrăgostit, fusesem îndrăgostit o singură dată. Fusese o grăsană din Buzău și pentru mine a murit așa cum a apărut în viața mea. Mi-a scris câte o scrisoare lungă, de Crăciun, timp de zece ani după despărțire. Nu i-am răspuns niciodată…

Așadar, clipa în care am văzut-o prima oară pe Mihaela e clară și acum, ca și cum m-aș fi futut ieri cu ea. A fost cu 18 ani în urmă, când tocmai fugisem din Cislău de frica alcoolului şi încercam să devin un scriitor adevărat, nu un diletant.

În Cislău, ajunsesem să fiu îngrozit şi beam mai mult ca niciodată. Încercam să scriu primul meu roman. Beam câte 20 de beri în fiecare zi, în timp ce lăsam scrisul baltă. Fumam Kent, nici acum nu știu de unde aveam bani să le cumpăr, fixam ore în șir îngrozit mașina de scris, manelele rulând la radio, în fundal, până dimineața. Îmi propusesem să scriu zece pagini pe zi, dar nu ştiam decât a doua zi câte am scris. Mă trezeam dimineața, vomitam, apoi mă duceam până în holul casei și mă uitam să văd câte pagini erau pe masa de acolo. Mă așteptam întotdeauna să văd cele zece pagini promise. Uneori erau 17, 18, 23, 25. Desigur, ce scriam în fiecare noapte trebuia refăcut sau aruncat. Nu am terminat niciodată primul roman.

(mic fragment din romanul „Vremea care m-a pierdut și m-a plâns”, Editura Editgraph – 2022)