„Dragi tovarăși” le spunea, în 2005, colegilor din PSD un Ion Iliescu mai aproape de senilitate decât de realitate. Semn că poți scoate omul din comunism, dar comunismul nu se lasă dus din oamenii sistemului nici după 15 ani de democrație. Așa-zisă democrație, pentru că în România democrația nu o să fie niciodată acel curent politic autentic. Doar o democrație de „bunicuță” pierdută în negura uitării.

Nu l-am plăcut niciodată pe Ion Iliescu. Mi s-a părut mult prea abruptă ascensiunea sa în fruntea unui stat căpușat de securiști și de neamurile acestora. Pentru că asta a fost România – un stat furat de epoleți sub privirea blândă și atentă a „peștelui” de la Cotroceni. Să bocim acum pentru un om care ne-a distrus speranțele, ne-a alungat familiile din țară și ne-a condus la ceea ce avem acum este mult prea mult și peste puterea mea de înțelegere. Dar poate că sunt eu depășit.

Ion Iliescu este vinovat nu doar de sângele vărsat la revoluție, când a inventat teroriști de au ajuns oamenii să se împuște între ei, deși apărau aceeași cauză, nu doar de cei uciși la mineriade pentru că nu împărtășeau aceleași viziuni pro-estice ale noii puteri, ci și de răspândirea corupției, a nepotismului, de sinecurile politice, de deteriorarea spirituală a acestei nații. Pentru că lipsa de încredere în instituțiile statului este o urmare naturală a democrației clientelare impusă de la Cotroceni în primele sale mandate.

Faptul că azi nu mai aveți fabrici ca Roman sau Tractorul, faptul că au falimentat uzine ca Hidromecanica sau Rulmentul, se datorează tot amestecului „bunicuței” și politicilor sale kaghebiste în economie. Faptul că nu avem autostrăzi, că bodogănim că trenurile nu se mișcă sau că ne dor nedreptățile de zi cu zi din România se datorează tot culturii lui „lasă, mă, că merge și așa” impuse de regimul iliescian.

A murit un om care trebuia să ucidă orice urmă de comunism în România, dar în schimb a adus comunismul mai prezent ca oricând în instituțiile statului, nu un erou. Nu, nu o să plâng pentru o cârpă kaghebistă.