Mi-e frică de oameni mult mai mult decât de boala incurabilă de care sufăr!
(așteptând mântuirea lui Isus)
Când eram mici, Paștele era, de departe, momentul cel mai așteptat al primăverii, al Învierii a tot și toate. Încercam să stăm treji ca să prindem slujba de sâmbătă noaptea, cu tainele ei care abia atunci ni se dezvăluiau, ca mai apoi să tăbărâm pe cozonacii mamei, ca într-o poveste de Andersen. Duminică dimineața, ne aștepta altă surpriză: descopeream hăinuțele pe care ni le cumpăra tata pentru primenirea de Paște.
Însă nu se întâmpla mereu așa: probabil că uneori tata întâmpina obstacole nebănuite, deoarece la noi nu ajungeau cadourile după care tânjeam. Totuși, unii dintre noi erau mai norocoși – sau pur și simplu mai puțin pretențioși – și își vedeau visul cu ochii în fiecare dimineață a primei zile de Paște.
Altfel, harurile cu care destinul m-a hărăzit încă de când aveam înălțimea unui omuleț de zăpadă, urmând să devin un biet scriitor, nu prea m-au avantajat în viață. Călcând zilnic în străchini și tot zilnic spărgându-mi capul în minunile semiramidale ale PSD, PNL, AUR, USR etc., evident că trebuia să am puține bucurii în comparație cu necazurile. Astfel, se pare că destinul nu mi-a fost scris în palmă, ci pe față și frunte.
În Isus continui totuși să cred, cu toate că nu mai sunt sigur dacă astăzi s-ar mai sacrifica pentru mântuirea unei lumi care s-a cățărat înapoi în copaci…
Atunci, mântuirea era palpabilă, oamenii oameni. Pe vremea aceea, era normal să primești pe cineva în casă, să-i dăruiești din puținul pe care-l aveai. Cum e normal acum să-ți afișezi opulența, mâncându-ți de sub unghii, insensibil la nenorocirile celorlalți
George Lixandru 
Spune ce crezi!