De când mă știu am scris, zi de fucking zi, câteva articole pentru voi. Nu, nu am făcut-o numai pentru voi, am făcut-o și pentru mine și pentru nevoia mea de a-mi împăca conștiința cu mine însumi. Acum înțeleg că asta voia ADHD-ul de la mine, având în vedere că îmi repugnă aglomerațiile și discuțiile live cu oamenii.
Datorită acestui fapt am strâns, în anii ăștia, mulți amici, mai vagi sau nu, câțiva prieteni care mi-au rămas alături peste ani, înțelegând faptul că, dacă nu îi caut să îi întreb ce fac, nu înseamnă că nu țin în continuare la ei și că nu aș pleca la 3 dimineața să îi ajut, dacă au nevoie de mine, ci doar că așa sunt eu construit. Am avut și prieteni de circumstanță, care au fost alături de mine pentru că eram o celebritate locală și care au plecat singuri, atunci când nu au mai avut nevoie de mine.
Mulți oameni m-au detestat și încă mă detestă, mai pe față sau mai pe la spate, cum fac muierile toate
Desigur, am avut și mulți oameni care m-au detestat și încă mă detestă, mai pe față sau mai pe la spate, cum fac muierile toate. I-am respectat întotdeauna, îți trebuie tărie să detești pe cineva și să îi spui asta, cu nume și prenume. Am avut și războaiele mele, mai mici sau mai mari. Pe unele le-am câștigat, pe unele le-am pierdut. Ca toți cei din jurul nostru. Fire de praf în cosmos, care nu își știu propria insignifianță în fața universului.
Au trecut anii, s-au trecut oamenii. Am ajuns la o vârstă în care anumiți oameni, așa naivi cum sunt, au devenit mai importanți decât boala de care sufăr. Nu mă interesează să am, neapărat, dreptate în fața cuiva, nu vreau să corectez lumea și nedreptățile ei, mă interesează doar, ca măcar, acum, în anii pe care îi mai am de trăit, dacă mai sunt ani, să-i fac să înțeleagă. Și chiar dacă numai unul reușește să priceapă nedreptățile și ignoranța lumii de azi, o să fiu fericit, o să mă bucur de droaia de cărți pe care le-am scris. Mă face să nu-mi pierd credința scrisului meu.
De restul lucrurilor chiar nu îmi mai pasă.