Românica mea. Taxi Tetea

Românica e țărișoara aceea pe care străinii (ăia mai informați, ceilalți habar n-au de ea) o confundă cu Ungaria sau Bulgaria din motive necunoscute, dar enervante. E țărișoara în care closetul şi coceanul de porumb țin încă loc de W.C. şi hârtie igienică, iar pensionarii întorși în sat, de țărani; e o țărișoară pitorească, dar populată, în care indivizii au descoperit că n-are rost să muncești, de vreme ce s-au inventat chiulul şi furtul; e țărișoara doldora de sicofanți ascunși sub masca oamenilor de bine, care au instaurat, prin complicitate voluntară, teroarea ca politică de stat; e țărișoara în care primarii trăiesc ca-n America, iar cei care i-au votat ca-n Albania…

Așa se face că, la 30 de kilometri de capitală, în Călărași, există un oraș doar cu numele. Se numește Budești. Străzile secundare sunt din pietriș, gaze nu are, spital nu are, hotel nu are, industrie nu are, iar blocurile sunt pline de coșurile sobelor pe lemn. Orașul acesta himeră are trei sate arondate, peste șapte mii de cetățeni în acte și, probabil, singurul taxi-căruță din Uniunea Europeană.

Nu e un tablou din Evul Mediu, ci sunt scene din România anului 2025.

Taxi Tetea

Titlul de „oraș” este oarecum discutabil pentru că străzile secundare sunt acoperite cu pietriș, nu există rețea de gaze, nu există spital, iar blocurile sunt pline de coșurile sobelor pe lemne. De asemenea, un alt lucru neobișnuit în Budești ar fi că aici circulă, probabil, singurul taxi-căruță din Uniunea Europeană.

Altfel, „taxiul” lui Tetea percepe o taxă de 20 de lei, dar în loc de motor are un singur cal: iapa Lili. Acest mijloc de transport face curse oriunde în Budești, din centru până la gară, sau la primărie.

***

Românica asta suntem şi noi, cu eșecurile, umbrele şi beteșugurile noastre. Românica e, în definitiv, acea parte, majoritară şi prăpădită, sărmană şi pribeagă, a României neterminate şi contemplative, ceea ce nu mă împiedică s-o iubesc cu ură şi pasiune, cu resemnare şi speranță. Românica e spațiul în care cetățenii suferă de diminutivită cronică şi, când totul e micșor şi mărunțel, țara nu e țară, ci țărișoară. Şi tocmai din această pricină, ori de câte ori o aud scâncind şi suspinând, îmi vine s-o mângâi părintește pe creștetul pesedizat şi plin de fungi de aur, şi s-o îmbărbătez, cu șoapta duioasă: Taci cu tata, Românica mea, că o să crești tu mare!