Scriam odată, într-un editorial, că m-am născut și trăiesc într-o țară greșită. Dacă n-ar fi așa, nu aș fi convins că pentru mine România e o țară greșită, ar trebui să accept faptul că m-am născut încărcat de o mulțime de vinovății și vinovat sunt și acum, fără să știu, însă, față de cine și în ce fel. Prin anii ’70, când am hotărât că vreau să mă fac scriitor, profesoara de cunoștințe social-politice, tovarășa Anghel, pentru care scriitura nu era o meserie, a decis că sunt insuficient pregătit la materia pe care o preda și nu m-a mai scos din note de patru. Totuși, m-a trecut clasa, explicându-mi că putea să n-o facă, dar că se îndupleca pentru că aveam oarecare talent și-i era mila de mine să mă vadă în vară tocind holurile școlii.
O țară greșită e aceea în care un ins oarecare, fără nici o îndreptățire temeinică, capătă dintr-o dată puteri de viață și moarte asupra celorlalți. Sentimentul ăsta, că indiferent de ce gândeam și cum trăiam, tot felul de neisprăviți puteau să capete, din partea unora care habar n-aveau că exist, drepturi capitale asupra mea, l-am avut în nenumărate rânduri și încă îl mai am și acum.
Voiam să fiu scriitor fiindcă trăiam deja în teritoriile libere ale gândului. Ceea ce era în jurul meu, ceea ce mi se întâmpla zilnic, dureros de palpabil și imposibil de tăgăduit, era doar o altă față a realității, pe care o acceptam doar pentru că nu aveam cum s-o ignor; vrând-nevrând, trăiam în ea, în mijlocul ei, orice pas în afara celeilalte cuști-realitate pe care mi-o făurisem punându-mă, obligându-mă să dau piept cu ea.
Născut vinovat
Oamenii sunt, dintr-un anumit punct de vedere, toți la fel. Nu scriitorii, artiștii sunt altfel. În fond, fiecare are o meserie, cu specificul ei. Iar dacă în ceea ce faci pui și suflet, chiar și a fi cizmar înseamnă artă. Toți suntem artiști într-un anume fel. Altceva înclină însă balanța, asmute bășcălia, îndoiala, ura. Ignoranța, care-i face pe cei dintâi să creadă că numai ei muncesc, ceilalți – scriitorii, artiștii – trăind din munca și sudoarea lor. O interpretare prostească, orgolioasă a sloganului “Noi muncim, nu gândim”! Astfel, ajung să ne izoleze ca pe niște ciumați, arătându-ne cu degetul bășcălioși: “Uite-l, bă, și pe scriitorul ăla!”.
Nu ne vor printre ei. Nu ne admit ideile, sensibilitatea, felul de a ne exprima, nu vor să ne accepte ca egali ai lor. Asta pe față. În dos, se laudă că ne-au citit cărțile (deși, de cele mai multe ori nu Ie-au citit nici titlurile), încearcă să-și însușească anumite idei de-ale noastre, se căznesc să asimileze o oarecare cultură, dar, în final, majoritatea eșuează lamentabil într-un snobism bătător la ochi, ei înșiși ajungând să nu se mai respecte unii pe alții. Pentru ei, arta este de domeniul abstractului, al trecutului, ceva de care citești prin manuale, ori vezi prin muzee, fără nici-o legătură cu prezentul. Pentru ei, muncitori, țărani, și chiar intelectuali, lucrurile trebuie să aibă neapărat o importanță practică. Arta la ce folosește? De aceea, pentru ei, artistul viu, real, nu exista. De aici, disprețul lor față de artiști, Ori, poate ura lor …
Pentru că nu suntem ca ei.
Cu toate astea, trăim printre ei, fără să ne identificam însă cu ei. Este de ajuns să-i privim, indiferent cum, ca să se aprindă scânteia urii. Ne insultă, ne amenință cu bătaia și ne disprețuiesc în felul lor prostesc-bășcălios: “Ce știi tu, bă, poetule?”. Iar cuvintele au o încărcătură anume de agresivitate, sunând dogit a amenințare. Ciudat este că, în absența noastră, se laudă cu existența noastră printre ei. E de ajuns sa apară un străin ca pe dată să ia act de prezența noastră, în declarațiile lor despre noi ițindu-se și un oarecare respect. Spuneam, mai sus, că oamenii sunt, dintr-un anumit punct de vedere, toți la fel. Fac parte dintre cei care cred că toți am venit pe lumea asta pentru a găsi o cale spre Adevăr.
Nu contează drumul pe care ți-l alegi; cizmar, croitor, țăran, intelectual, artist, muncitor, medic, nebun, bețiv ori drogat, fiecare are ori orbăcăie sa găsească o cale în labirintul către aceasta Golgotă care e Adevărul și pe care ne purtăm propria cruce. Însă, ceea ce mă sperie rău de tot este existența atâtor cârcotași de conjunctură, a urii dezlănțuite din senin și fără vreun motiv anume, a ignoranței crase a celor care, odată ajunși într-o funcție, hotărăsc cu zâmbetul pe buze care trebuie să fie drumul tău, crucea ta, te arată cu degetul și te inculpă că nu ți-ai trăit viața bine. Ignoranță care, în drumul spre Adevăr, nu este decât o ușă foarte grațios pictată pe un perete.
Până la ei, bucălații ignoranți, România a fost o țară greșită. Cu ei, încep să cred că voi muri într-una de-a dreptul strâmbă.