Ion Chiaburu, așa-l știa lumea în Cislău, ca pe unul din neamul lui Chiaburu, cu toate că ăștia n-au avut de niciunele niciodată, cum sunt cei din neamul lui Gică Boieru la care ei au tot fost slugi mai toată viața, chiar dacă numele de familie e Chiaburu…
Trag mai mereu câte o fugă pe la Cislău, locul nașterii mele. Odată, parcă în urmă cu vreo trei-patru ani, abia coborât din tren, am dat nas în nas cu Ion Chiaburu.
Cu o sacoșă în mână, având îndesate în ea pijamaua și alte mărunțișuri, fostul meu vecin, Ion Chiaburu, așa-l știa satul, ca unul din neamul lui Chiaburu, cu toate că ăștia n-au avut de niciunele niciodată, cum sunt cei din neamul lui Gică Boieru la care ei au tot fost slugi mai toată viața, chiar dacă numele de familie e Chiaburu, stătea gârbovit pe peronul gării din Cislău.
Unde pleci așa dichisit? – l-am întrebat eu, oprindu-mă câteva clipe. La spital. Merg la spital. De la o vreme încolo, ăsta-i drumul pe care-l știu la vârsta asta.
Ion Chiaburu și globulele
A mai fost internat și anul trecut, fiindcă globulele lui roșii nu prea mai erau. După un timp l-am văzut cosind în grădină fân așa ca să nu se facă bălăriile cât casa, fiindcă – făcând abstracție de mine – e unul din puținii săteni care nu au avut niciodată în bătătură și grajd vreo vietate, chiar dacă acum și grajdurile ori cotețele celorlalți sunt, în general, pustii, iar ochiurile de geam sunt ca ale cazematelor din timpul războiului.
Pe peronul scorojit de vremuri al stației de tren, privește cu interes spre Băida, apoi se uită, în stânga, spre Ungureni, iscodind după tren. Care vine din ce în ce mai gol, fiindcă navetiștii au cam dispărut. Da, vrea să ajungă la spitalul județean din Buzău. Data trecută i-au băgat sânge, dovadă că ultima oară când î văzusem, se reapucase de treabă și a fost o perioadă mai vioi, cum îl știam.
Acum, e din nou cam străveziu, cam prea alb la față, obrazul lui imitând coala nescrisă, doar cu ceva linii care indică jucăria creionului vârstei pe fizionomia subțiată. Fiindcă de la Scărișoara până la stația de tren e o distanță mare, cât să mănânci o mămăligă, pare obosit chiar și să schimbe o vorbă. Ce zici de Ciolacu? Lumea zice că a fost degeaba… Culeg, zic în sinea mea, opinia unui om din popor, obiectiv în felul lui, dacă nu l-au prelucrat, într-un fel sau altul, televiziunile.
Ciolacii sunt niște hoți
Chiaburu se uită la mine și ar pune sacoșa jos, dar peronul e ud. Cu o noapte în urmă, a fost o repezeală de ploaie, iar peronul e fleșcăit de dimineață. S-a răzgândit și o ține mai departe în mână. Crezi că de asta îmi arde mie acum? De astea, cum le-ai zis tu, că eu nu le vreau decât pentru faptul că mi-aduc și mie ba o sticlă de ulei, ba una de zahăr ori mălai, sufăr eu acum? Ce știu e că toți sunt hoți și nimeni dintre ei nu și-a mai adus aminte de mine după ce au trecut. Să fie sănătoși cu ciolacii lor, că nu e niciunul mai breaz.
Am lăsat în urmă umbra lui Ion Chiaburu, care făcea anul ăla 70 de ani, și a tot muncit o viață, iar când se întoarce de la spital, unde a plecat singur, pe jos, dacă mai are vlagă în el, se apucă iar de trebăluit pe la câte unul, cu ziua, cum zice el. Se subțiază parcă, până fac eu în dreapta, la clopotniță, spre primărie și îl pierd.
După o săptămână, când am trecut iarăși pe la Cislău, a trecut pe lângă mine fie-su, Gae. Sunt tot pe strada Gării. Ce e cu Ion? A murit, Gigele! Eu m-am bătut pe burtă cu tot satul, inclusiv țigănia, care acum că a trecut aproape toată prin Occident, nu o mai cunoști, și o droaie de lume mă strigă astfel. Ce să mai zic?! Nici Gae nu mai zice nimic. Chiaburu a crescut niște nepoți care, făcându-se mari, au plecat după părinți în Spania. Acum, nu mai e, dar gândurile lui negre au rămas. Înnegrind lumina albă a zilei, ca hârtia și ca varul.